2007. În primăvara anului 2007, am intrat pentru prima oară într-o agenție de pariuri.

Intrasem acolo să pariez la fotbal. Era pentru prima dată. Am pariat 5 lei și am câștigat 280 de lei.

Mi-a plăcut mult. Am văzut cât de ușor se pot face banii, semiconștient și de faptul că poți pierde.

Ulterior, pentru încă vreo 3 luni am tot pariat, însă nu am mai câștigat niciun bilet.

Mergeam zilnic să pariez 1 leu, 2 lei, maximum 5 lei. Văzând cum pierd continuu, mi-am dat seama că nu sunt bune și că doar pierd bani (puțini) și mereu mă supăr.

Dar ceva se declanșase în mine. Aveam nevoie de adrenalina specifică „norocului”. Văzând că la bilete sportive nu câștig, am zis: „Ce-ar fi dacă aș încerca la Păcănele?”

Și așa am început în 2007 să joc la jocuri de noroc (aveam 17 ani). Locuiesc pe un mare bulevard din oraș și țin minte că încă de atunci erau vreo 4 sau 5 locuri special amenajate, pentru „casino stradal”.

Am frecventat același loc timp de jumătate de an și pierdeam sume micuțe, dar importante (eu aveam o bursă de orfan de vreo 300 de lei, după decesul mamei). Ăia erau singurii mei bani de buzunar.

Mergând în același loc, am început să mă împrietenesc cu operatoarea care servea în acel casino stradal. Domnișoara de acolo era la facultatea de Teologie și îmi spunea că nu sunt bune și că ea muncește acolo doar pentru că altceva nu găsește. Era o persoană sufletistă care a empatizat cu mine și a încercat să mă îndepărteze de acel loc. Niciodată nu voi uita ce i-am spus: „Alina, eu joc doar până când o să prind 5 șeptari și după nu mă mai vezi aici”.

Au mai trecut vreo câteva luni în care am continuat să merg, să joc, să prind cei 5 șeptari. Deja nu mai mergeam pentru o distracție... era o necesitate și mereu mă gândeam să recuperez banii pierduți săptămână trecută sau acum două săptămâni.

Cred că am jucat vreo șase luni în același loc până când... AM CÂȘTIGAT! Am prins cei 5 șeptari care au însemnat 600 de lei :) Nu cred că era vorba de bani, era sentimentul că AM REUȘIT. Am prins maxim. Acum sunt liniștit.

Doar că nu a fost așa. Calvarul abia atunci a pornit, pentru că reușisem să câștig ce mi-am propus, iar dopamina eliberată îmi dădea niște stări nemaitrăite.

Evident că am continuat să joc, pentru că deja devenisem dependent. Dependența nu am obținut-o de la câștig. Dependența am obținut-o din nevoia sentimentului de reușită.

Terminasem liceul, intrasem la facultate și mi-am găsit și un job. Din primul salariu mi-am cumpărat un hanorac cu 50 Cent, un pachet de țigări, iar restul i-am pierdut într-o oră la jocuri de noroc. Primul salariu. A durat o oră.

Eram negru de supărare și mi-am jurat că nu voi mai intra.

A doua lună, în ziua de salariu, eram foarte convins că nu voi mai merge. Când am scos banii din bancomat, am zis: hai, totuși, măcar 50 de lei, că poate am noroc. Am mers acasă, am lăsat banii și m-am întors cu 50 de lei. I-am pierdut rapid și eram foarte supărat pe mine că nu am ales alt aparat. Ce era de făcut? Evident, să merg acasă să mai iau 50 de lei și să încerc alt aparat. Am făcut vreo 20 de drumuri casino-acasă și până seara pierdusem iarăși tot. Fiind salariat, tatăl meu (bugetar cu salariul tăiat de guvernarea din 2007) avea mici pretenții de la mine pentru împărțirea facturilor. Seara, am mers spășit acasă, unde tata mă aștepta cu niște bănuți pentru facturi, doar că eu nu mai aveam niciun leu. Nu i-am spus ce am făcut, i-am spus doar că nu vreau să îi dau niciun ban. A fost tare dezamăgit de mine. Și eu.

Luna următoare, aceeași poveste. Am scos salariul, l-am pierdut și nu îmi mai venea să merg acasă. Aș fi mers oriunde, dar nu acasă. Nu puteam să-i spun tatălui că nici luna asta nu-i dau bani, astfel încât am sunat-o pe iubita mea din acea perioadă și am rugat-o să mă împrumute cu 200 de lei pentru facturi. Seara târziu, am plecat de acasă, să iau bani de la iubita mea, să-i las tatălui pentru facturi. Doar că... nu am ajuns acasă cu banii. M-am oprit într-un casino central, să joc, să recuperez și salariul meu, și datoria către iubită. Evident... și atunci am pierdut... încă o lună, mai multă dezamăgire...

La 20 de ani, bunicul meu mi-a dat bani să-mi fac o școală de șoferi, să fiu în rând cu lumea. Am depus dosar, toate actele pregătite, dar când mi-a pus banii în mână, am zâmbit perfid cu gândul că oricum mă duc să joc și după... văd eu cum o scot la capăt. Am pierdut banii într-o noapte. Mi-a mai dat de încă două ori bani să-mi fac școala de șoferi și banii au avut aceeași destinație: CASINO.

Am terminat facultatea, am obținut un post bun cu un salariu mediu care era super mulțumitor.

În loc să urc în societate, nu am făcut altceva decât să joc încontinuu. Toți prietenii mei de la bloc mă luau peste picior și făceau glume pe seama mea despre cum îmi place să muncesc o lună, să pierd tot într-o noapte și după să cerșesc țigări de la ei. Și nu jucam doar salariul. Mereu ceream bani de la familie, bunici, tata, mereu ceream bani și nu îi puteam justifica în fața lor (nu le spuneam că joc la casino).

Văzând disperarea de care dădeam dovadă atunci când îi imploram să-mi dea bani + faptul că eram tot plecat seara, familia s-a gândit că aș fi consumator de droguri și, împotriva voinței mele, m-au dus la un test, unde am ieșit negativ. Nici în acel moment nu le-am zis unde se duc banii. Le tot spuneam că merg în oraș, că e scump să fii tânăr. Aveam bani cât pentru 3 tineri de vârstă mea, dar pe mine seara mă găsea mergând pe lângă borduri să găsesc chiștoace de țigări. Mâncarea era asigurata acasă.

Am schimbat jobul pe un job mai bine plătit și îmi jurasem că nu voi mai intra. Că îmi dau un restart.

Prostuțul de mine... eu am început să joc la Păcănele în 2007. Deja , în 2015 , bulevardul pe care stăteam era plin ochi de casinouri cu reclame luminoase roșii, cu afișe pe ușa care iți promiteau NOROCUL. Despre reclame TV pentru casinouri nu pot să spun că m-au influențat, pentru că deja vândusem televizorul, tot pentru casino.

Tatăl meu s-a saturat să mă vadă așa (după 8 ani) și m-a lăsat singur, să mă descurc. Familia mi-a întors spatele, prietenii s-au săturat să-mi dea bani împrumut pe care nu i-au mai văzut niciodată înapoi. Am rămas total singur. Am început să vând tot din casă, nu îmi cumpăram nimic pentru mine, nimic nimic. Nici mâncare, nici haine, nici măcar pastă de dinți... nimic. Bunica avea pensie de 1.600 de lei și îmi plătea facturile, pe ascuns de restul familiei, să nu afle că mă ajuta. Prin 2017, bunica m-a chemat la ea să-mi dea banii pentru facturi, ea nemaiputând să se deplaseze. Am luat banii și i-am pierdut la aparate. Atunci am vrut să mă omor, pentru prima dată.

În 2018, am câștigat cel mai mult, din cât am câștigat vreodată. 8.000 de lei (eu având pierderi deja de peste 60.000 de euro) . Din acei 8.000 de lei mi-am cumpărat niște haine, m-am aranjat, am repetat niște minciuni și am venit în fața familiei să le spun că sunt un dependent de casino, că am rezolvat problema și că îi rog să mă ierte pentru tot. Și m-au crezut. După vreo două luni, iarăși nu mai aveam niciun ban, ci o datorie la bancă de 40.000 de lei pe care i-am jucat într-o săptămână, familia neștiind nimic despre asta.

În finalul lui decembrie, tatăl meu a murit și mi-a lăsat un apartament în centrul Bucureștiului. În ianuarie 2018 l-am închiriat, iar în aprilie 2018 l-am vândut cu suma de 120.000 de euro, cu gândul să investesc banii într-o firmă. În mai, eram pregătit de investiții pentru firmă, iar în noiembrie nu mai aveam niciun leu. Îi pierdusem pe toți la casino online. Toată familia știa că eu am apartamentul în chirie. Când s-a dus bunicul meu să plătească impozitul pe apartamentul respectiv, a leșinat în fața ghișeului când a auzit că apartamentul respectiv nu e pe numele meu. A murit după două zile în spital. Pe bunica mea au luat-o frații lui tata, să aibă grijă de ea.

În 2020 eram eu singur, fără job, fără prieteni, fără bani, fără mâncare. Aveam ulcer, aveam depresie, iar sufletul meu oricum urma să ajungă în iad. De fiecare dată când pierdeam la jocuri de noroc, mă înjuram pe mine și pe Dumnezeu.

În 7 ianuarie 2020 am pierdut o sumă relativ mică de bani, vreo 1.000 de lei. Dar erau toți și erau ultimii. Și alții nu mai aveau de unde să vină. Când am ieșit din casino, nu mai aveam nimic, dar nu eram furios. Știam ce trebuie să fac. Am mers spre casă, m-am oprit la vecina de vizavi și am rugat-o să arunce mâncare peste poartă pentru cățel pentru următoarele trei zile, că trebuie să plec din oraș. Am mers în magazie, am găsit un cablu albastru cu ceva metal prin el și l-am legat de grinda tavanului, fără vreo părere de rău pentru viața pe care am trăit-o. Am urmat toți pașii unei spânzurări garantate, înjurând și blestemând divinitatea.

Am împins scaunul de sub picioare și m-am lăsat liber, însă legătură cablului s-a desfăcut. Într-o fracțiune de secundă, am căzut pe spate, lovindu-mă la cap și rămânând inconștient multe ore. M-am trezit dimineața următoare înghețat sloi. Eram atât de înghețat încât nu simțeam nimic, doar o durere înțepătoare în tot corpul. Încercam să pipăi cu degetul cimentul din magazie, dar nu simțeam nimic. Primele minute nici nu știam cine sunt. Doar stăteam întins pe spate și mă uitam la grindă, fără să-mi amintesc ceva recent. Nu știu cât timp am stat treaz cu ochii deschiși fără să știu cine sunt. Doar stăteam acolo și mă durea frigul. Cu greu m-am ridicat și am ajuns în casă, unde m-am încălzit lângă o aerotermă găsită lângă gunoaie cu o lună în urmă. Și am adus și cățelul în casă, să se încălzească și el. Doar atunci am realizat că sunt singur și nu mai am pe nimeni, dar era totuși cățelul. Am stat vreo 10 ore întins pe o plapumă, lângă aerotermă, fiindu-mi foarte foame și cu dureri de cap insuportabile. Mi-am adus aminte că rugasem vecina să arunce mâncare peste poartă și seara am ieșit în curte și am adunat două porții de resturi de la Crăciun. Una pentru mine, una pentru cățel. Dar nu am mâncat oricum. Am mâncat în fața unei oglinzi, SĂ VĂD CINE AM AJUNS. Mâncam resturile altora: sarmale vechi de la Crăciun, încălzite pe palmă, la căldură aerotermei. Mâncam și mă uitam în oglindă cu dispreț. În acele trei zile am decis că eu(el), dependentul de jocuri de noroc, a murit în magazie, iar eu(eu) cel ce mâncam resturile altora sunt un alt om, care pentru o perioadă va trebui să repare tot ce a făcut cel de dinainte.

După câteva zile, vecina mea (știa situația) nu mai arunca mâncarea peste poartă, ci punea sendvișuri împăturite în șervețel pe pervazul geamului, iar asta a durat vreo două săptămâni. Am găsit un job, am început să mănânc, să mă pun pe picioare și să citesc. După câteva luni am reușit să-mi fac abonament de internet și am cumpărat un calculator Second Hand pe care am început să urmăresc obsesiv tutoriale despre o activitatea pe care doream să o încep de la zero. La finalul anului 2020 reușisem să mă angajez într-un loc de muncă în activitatea dorită. Eu nu joc la casino. Băiatul care a murit în magazie... el juca, săracul. Tare mult mi-ar fi plăcut să-l întâlnesc prin 2007 sau pe parcursul anilor. Am niște poze de ale lui în care văd asemănări fizice și atât.

El a avut totul, dar le-a pierdut pe rând: tinerețe, familie, bani, viața familiei, chiar și viața lui și-a pierdut-o. DAR NU E VINA LUI. El a făcut tot ce-i stă în putință să renunțe. Mergea la psihologi, citea, încerca. Niciodată nu dura mai mult de o lună să stea fără jocuri de noroc. Era dependent, era bolnav săracul.

Eu, în schimb, nu am avut nimic. Am pornit cu istoric negativ. Mi-a lăsat datorii, ulcer și o imagine proastă în oraș. Partea bună e că mi-a lăsat și cățelul (sigur sunt un stăpân mai bun).

Am achitat datoriile și am reușit să fac în trei ani mai mult decât a stricat el în 13. Nu mai mănânc resturi, dar nu voi uita gustul ăla de sarmale stricate care păreau atât de bune.

Eu nu mă joc la jocuri de noroc... n-am intrat niciodată, pentru că înțeleg cât de draconice sunt.

Știi care e cea mai nasoala parte la jocurile de noroc? Că banii sunt cea mai neimportantă parte din pierderi. Vei pierde tot ce te înconjoară. TOT. Și după, vei pierde și toți banii.

Nu e distracție. E boală. Vrei să iți îmbolnăvești familia cu boala ta? Merită ei ce a pățit familia băiatului care s-a sinucis în magazie? Cu siguranță nu.

Mi-am scris povestea aici pentru că sunt bucuros de aceasta inițiativă. E NEVOIE de ea.